Descriere
P.S.B. Vol. 20 – Eusebiu de Cezareea – Istoria bisericească
Veritabil monument al vechii literaturi creștine, un opus aere perennius, cum a și caracterizat-o un reputat patrolog, Istoria bisericească a lui Eusebiu rămâne, alături de întreaga sa operă, o lucrare fundamentală pentru cunoașterea creștinismului primelor secole. Cititorul de astăzi este uimit în continuare de siguranța, insuflată de noua cultură, filozofie și istorie creștină, cu care Eusebiu descrie faptele, cu totul ieșite din comun, ale primelor trei veacuri creștine, chiar dacă noua religie, cu menire și semnificație universale, intrând adeseori în conflict deschis cu doctrina și cultul imperial roman, dusese o dură existență, uneori în catacombe, de-a lungul acestei îndelungate perioade, cu un număr impresionant de martiri. Ea lumina pentru veșnicie viața oamenilor, asemenea „sfeșnicului ținut sub obroc”, sintagmă din Vechiul și Noul Testament deopotrivă, pe care cultura bizantină avea s-o difuzeze mai departe, până la cronistica slavo-română din secolele XV – XVI , ca și dincoace de aceasta.
Deschizător de drumuri pentru noua literatură creștină, Eusebiu este creatorul principalelor genuri ale literaturii istorice a lumii medievale, cum ar fi cronistica, dar mai ales cronografele, prin ale sale Chronikoi kanones, din păcate pierdute în versiunea lor greacă iniţială, biografiile de împărați sau suverani prin Vita Constantini, viețile de sfinți sau categoria literaturii hagiografice prin Martirii din Palestina, precum și Istoria bisericească, gen literar deschis chiar de lucrarea pe care paginile cărții de față o pun din nou la dispoziția cititorilor români, într-o formă substanțial revizuită și considerabil îmbunătățită.
Deși va fi continuat prin autori ca Socrate din Constantinopol sau Sozomen din Gaza, acest gen istoriografic nu va avea parte de o dezvoltare specială în Bizanț, unde supremația puterii imperiale urma să ducă la înglobarea istoriei bisericești în cadrul mai larg al istoriei politice a statului bizantin.
Acest gen istoriografic al literaturii creștine va avea în schimb un destin aparte în Europa Apuseană și Centrală, datorită unei evoluții practic independente față de imperiu ori de alte autorități laice ale epocii, de care a avut parte Biserica „latină” condusă de papalitate. Sub acest raport, este interesant de observat faptul că în mediul românesc premodern de mai târziu a avut loc o reluare a acestui gen al literaturii istorice prin intermediul Școlii Ardelene, ai cărei reprezentanți au abordat istoria Bisericii românilor în lucrări diferite de cele care tratau istoria noastră politică, începând de la cucerirea romană a Daciei până la diferite momente din perioada ei medievală sau chiar până către anul 1800.
Prin noua traducere, mult revizuită, care i se oferă, ca și prin adnotările îmbogățite, cititorul român va avea parte de un acces mult mai ușor la această scriere de căpătâi, studiată cu acribie în modernitate de unii dintre cei mai mari erudiți ai istoriei creștine, precum Th. Mommsen, Ed. Schwartz ori A. von Harnack, L. Duchesne, H. Delehaye, P. Batiffol, P. de Labriolle sau J. Daniélou.
Asemenea altor surse grecești ale perioadei, scrierea lui Eusebiu este importantă și pentru latinismele pe care le conține, precum konrēktōr, de la latinul corrector, sau salaria. Comentarii mai bogate merită însă benefikiarios, care nu a avut viitor în Bizanț, unde a și dispărut mai apoi, bucurându-se în schimb de un destin cu totul special în structurile prefeudale și chiar feudale ale Europei Apusene.
Valoarea intrinsecă a acestei lucrări rezidă însă mai ales în caracterul de excepție al informațiilor, foarte numeroase sub aspect cantitativ, destul de multe provenind din surse astăzi pierdute, deci de o valoare unică sub raport calitativ, referitoare la marea efervescență spirituală ce a marcat nu numai apariția, ci și dezvoltarea doctrinei creștine în cursul primelor ei trei veacuri de existență, confruntată cu numeroase curente gnostice sau neoplatonice, pe care Eusebiu le-a cunoscut foarte bine. Ereziile care se nasc în sânul Bisericii primare din cauza asimilării fără discernământ a curentelor filosofice și în general a culturii antice sunt descrise în mod consecvent de Eusebiu, care ne oferă în același timp numeroase informații prețioase despre inițiatorii și cei mai de seamă reprezentanți ai grupărilor eretice timpurii.
În sfârșit, iar lucrul acesta ni se pare a fi cel mai important, Eusebiu folosește noțiunea de „erezie” prin opoziție cu „dreapta credință” (orthodoxia) a Bisericii generale sau „universale” (katholikē), bazată pe organizarea episcopală, asupra căreia el stăruie îndeosebi. Ambii termeni subliniați aici se păstrează până în zilele noastre. Toate acestea constituie o dovadă în plus nu numai pentru valoarea, ci și pentru actualitatea scrierii de față.
Tudor TEOTEOI
Răsfoiește cartea!
Recenzii
Nu există recenzii până acum.