P.S.B. Vol. 9 – Epistole

Descriere

P.S.B. Vol. 9 – Epistole

În Biserica lui Hristos „nu mai este elin și iudeu, tăiere-împrejur și netăiere-împrejur, barbar, scit, rob ori liber, ci toate și întru toți Hristos” (Coloseni 3,11). De aceea și Duhul adevărului și al unității a grăit lumii nu doar în aramaică, ci și în grecește, latinește, siriacă, armeană și în toate limbile pământului. În veacul al IX-lea, Biserica (atât în Răsărit, cât și în Apus) a con­damnat cu fermitate așa-numita „erezie a celor trei limbi”, potri­vit căreia cuvântul dumnezeiesc ar avea eficiență mântuitoare doar dacă este rostit în ebraică, greacă sau latină. Cincizecimea (cf. Faptele 2, 6) ne-a arătat limpede că puterea harică și mântui­toare a cuvântului lui Dumnezeu nu poate fi îngrădită în hotarele mai strâmte sau mai largi ale unei limbi. Astfel, tezaurul patristic al Bisericii creștine nu cuprinde doar scrieri în limba greacă, ci și în latină, siriacă, armeană, coptă etc. și în toate limbile pămân­tului, fiindcă Dumnezeu dăruiește neîncetat Sfinți Părinți Bise­ricii Sale.

Un asemenea Părinte al Bisericii – deși incomod atât pentru contemporani, cât și pentru posteritate – a fost Ieronim. Ascet, cărturar de o statură impresionantă, poliglot (cunoștea în mod desăvârșit latina și greaca, având și serioase cunoștințe de ebraică și alte limbi orientale), tălmăcitor de geniu (i-a tradus în latină pe marii teologi greci anteriori), exeget și hagiograf, maestru spi­ritual, părinte al filologiei și traductologiei biblice, tălmăcitor și revizuitor al Bibliei latine (Vulgata rămâne opera lui fundamen­tală), apologet al dreptei credințe și al vieții monahale, erudit, scriitor talentat (ca discipol al celebrului Aelius Donatus, a scris în latina cea mai elevată din toată patristica latină. este men­ționat de Auerbach în a sa istorie a realismului european, Mimesis, ca unul dintre Părinții realismului și naturalismului baroc din literatura occidentală), polemist redutabil, moralist temut, unul dintre ctitorii monahismului occidental – toate reprezintă tot atâtea ipostaze ale personalității unice a acestui Doctor Ecclesia, care a trăit, a practicat asceza, a studiat și a scris în marile centre spirituale și culturale ale creștinismului vremii: Roma, Constantinopol, Antiohia, Alexandria, Ierusalim.

Însă contribuția cea mai însemnată a Fericitului Ieronim la zidirea Bisericii lui Hristos a fost continua sa „campanie ascetică și monastică” întru edificarea unei spiritualități creștine autentice. Epistolele sale, publicate acum în traducere românească, sunt o mărturie însemnată și prețioasă a tuturor acestor fațete ale personalității sale.

Discipol al Sfântului Grigorie Teologul la Constantinopol (unde a și luat parte la al II-lea Sinod Ecumenic) și al lui Didim cel Orb la Alexandria, prieten apropiat al Sfântului Grigorie de (care îi încredința tratatele sale spre a le revizui), al Sfântului Epifanie de Salamina și al Fericitului Augustin, secretar al papei Damasus, ctitor de mănăstiri la Roma și în Țara Sfântă, Fericitul Ieronim, preot, monah, savant, a fost și un critic necruțător al clerului și credincioșilor nevrednici, neinstruiți și ipocriți, care „folosesc evlavia ca prilej de câștig”, precum avertiza încă de început Sfântul Apostol Pavel.

Actualitatea operei sale este indubitabilă, nu pentru valoarea culturală, ci și ca imbold trezitor pentru creștinii de oriunde și oricând, fie ei clerici, monahi ori laici, care se lasă prinși în mrejele „uriașilor” care nimicesc sufletele: Mamona, nepăsarea, neștiința și uitarea. Sulpicius Severus, contemporanul și admiratorul său, l-a caracterizat mai bine decât toți biografii săi: „Îl urăsc ereticii că nu încetează să-i atace. îl urăsc pentru că le critică viața și greșelile. Dar oamenii cinstiți îl admiră și îl iubesc. […] Este mereu cufundat în lectură, mereu cufundat în cărți, nu se odihnește nici zi, nici noapte. mereu fie citește, fie scrie ceva”.