Religie, Modernitate şi Postmodernitate

Descriere

Religie, Modernitate şi Postmodernitate

„Volumul de față cuprinde o parte semnificativă dintre articolele apărute în perioada anilor 2006-2011, în cadrul unei rubrici săptămânale, în paginile cotidianului Ziarul Lumina și săptămânalului de spiritualitate și atitudine creștină Lumina de Duminică ale Patriarhiei Române. Textele publicate au fost concepute și elaborate în conformitate cu normele și criteriile de cercetare științifică. Dincolo de varietatea lor, ele se concentrează, în cea mai mare parte, pe patru teme fundamentale, care vizează, dintr-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, relația dintre religie/ideologii și cultură, filosofie, știință, dar și modernitate/ postmodernitate.

Prima parte a lucrării, intitulată Religie și cultură, grupează o serie de articole consacrate legăturii intrinseci existente dintotdeauna între religie și cultură, indiferent de spațiul geografic sau spiritual în care ne aflăm, ca și necesității dialogului care trebuie să existe între cele două. În genere, religia a umanizat și umanizează, așa cum se știe, dintotdeauna cultura. Mai mult decât atât, orice tradiție culturală de pe orice meridian al lumii ar rămâne absentă dacă e lipsită de o cheie de lectură mai întâi spirituală și religioasă. A amputa cultura de dimensiunea ei religioasă înseamnă a-l lipsi pe om de propria sa memorie, care nu este altceva decât izvor de imaginație creatoare, atât la nivelul său ca persoană, cât și la nivelul comunității, populației sau poporului din care face parte.

Articolele din următoarele două părți sunt consacrate preponderent relației fundamentale care există și ar trebui să existe între religie, pe de o parte, și filosofie și știință, pe de altă parte. În plin secolul al XX-lea, Max Planck, părintele teoriei cuantelor, în lucrarea sa Religie și știința naturii, sublinia că religia și știința nu se exclud, ci se completează și condiționea-ză reciproc. în ultima vreme, știința despre viață a asimilat cu-noștințe extrem de bogate. La rândul ei, antropologia creștină, de pildă, poate deveni o sursă inepuizabilă de informație pen-tru multe domenii ale științei, dar cu precădere pentru antro-pologia științifică, cosmologie, biologie sau, mai nou, socio-biologie, care studiază relațiile umane privite din perspectiva comportamentelor sociale.

Analizele cuprinse în ultima parte a lucrării sunt cele mai numeroase și, sperăm noi, de mare actualitate. Cele mai multe dintre ele vizează, în general, marile provocări la adresa omului modern și postmodern, a religiei/religiilor și mai cu seamă la adresa creștinismului, începând cu perioada Modernității și până astăzi.

Așa cum se știe, începând încă din perioada Renașterii și până în zilele noastre, s-a tot insistat de către foarte mulți critici ai religiei pe ideea sfârșitului și dispariției religiei/religiilor. Secularizarea profundă a societății moderne a fost, de fiecare dată, argumentul cel mai vehiculat în această privință. Și totuși, dincolo de mutațiile profunde care s-au produs și se produc în continuare inclusiv în comportamentul religios al omului, supoziția atât de vehiculată de unii sau alții nu se confirmă.
Dacă analizăm cu atenție situația actuală a teologiei, filosofiei religiei și experienței religioase a omului de azi constatăm că lucrurile stau cu totul altfel. În pofida unor predicții sumbre privind viitorul religiei făcute de teologii «morții lui Dumnezeu» și de filosofii deconstructiviști, precum J. Derrida, se prefigurează, dimpotrivă, o nouă înțelegere «post-seculară» a lumii postmoderne, în care revirimentul religiei pare cu mult mai credibil decât colapsul, creștinismului. Din fericire, pesimismul împărtășit de teologul german Dietrich Bonhoeffer și cel american Harvey Cox privind viitorul creștinismului n-a avut o deplină acoperire. Și aceasta fie și pentru simplul motiv că, cel puțin în ultimele decenii, asistăm nu la sfârșitul, ci la o reapariție a religiei în mediul public. în acest sens, G. Kepel, în lucrarea sa intitulată foarte sugestiv Revanșa lui Dumnezeu. Creștini, evrei și musulmani în recucerirea lumii (1991), subliniază o «revenire» a lui Dumnezeu și a religiei în viața lumii.

De asemenea, în aceeași ultimă parte a lucrării, sunt gru-pate multe alte articole consacrate problemelor din spațiul intra și extraislamic, dat fiind faptul că islamul continuă să se înscrie, în opinia multor analiști, pe linia marilor «provocări» ale viitorului.
S-a constatat, din nefericire, că în multe cazuri teologii sau filosofii resping întrebările formulate de diferiți oameni de știință în legătură cu sensul existenței, cu Dumnezeu sau problemele referitoare la credință. Lucrul acesta nu face altceva decât să confirme, în realitate, o ruptură mai veche între rațiune și credință, existentă încă de prin secolele XVII-XVIII, atunci când științele experimentale ale naturii, filosofia și teologia au pornit-o, cine știe pentru câtă vreme, fiecare pe drumul propriu.
Un prim exemplu în acest sens îl reprezintă criza noțiunii de adevăr în lumea de azi. Fiecare dintre cele trei domenii își revendică monopolul adevărului ultim. Și acesta se corelează, între altele, cu o altă criză, și anume o criză profundă a limbajului. Aceasta înseamnă, așa cum subliniază A. Delzart, că teologii, filosofii și oamenii de știință comunică foarte greu sau deloc între ei, din cauza intraductibilități conceptelor dintr-un domeniu în altul. Atunci când unii sau alții analizează concepte sau noțiuni precum «real», «simbol», «natură» sau «creație», de pildă, ei nu le conferă aceeași semnificație”.

Autorul