Cântări la Chinonic – pe dublă notaţie muzicală

Descriere

Cântări la Chinonic – pe dublă notaţie muzicală

Cuvântul chinonic (chenonic) provine din adjectivul grecesc κοινωνικος (referitor la comuniune), de unde τροπαριον κοινωνικον, care înseamnă cântările executate la strană spre sfârșitul Liturghiei, când se împărtășesc (se cuminecă) clericii și credincioșii.

Chinonicele sunt: duminicale, pentru toate cele opt glasuri bisericești; săptămânale, adică pentru fiecare zi a săptămânii, și praznicale, pentru toate sărbătorile din cursul anului bisericesc. Cartea de muzică bisericească ce le cuprinde se cheamă Chinonicar.

În Biserica Ortodoxă Română se păstrează, alături de termenul grecesc (chinonic), și cel slav (priceasnă).

De aceea, în Transilvania și Banat chinonicul se numește priceastnă sau priceasnă de la slavonescul priceaștenic (comuniune, cuminecare cu Preacinstitele Taine, cu Sfântul Trup și Sfântul Sânge al Mântuitorului Iisus Hristos), venind de la verbul priceaștiti (a fi părtaș, a comunica, a se cumineca). Volumul în care sunt cuprinse se numește Pricestniar.

Chinonicul putea fi alcătuit, în vechime, dintr-un psalm întreg ce se cânta antifonic de către cântărețul sau grupul de cântăreți și credincioși din strana dreaptă și din strana stângă.

Ceva mai târziu a fost redus la un singur verset, dar dezvoltat melodic, așa încât era socotit cântare de sine stătătoare și se întindea pe o pagină, două sau trei.

Chinonicul era nelipsit, atât în Biserica răsăriteană cât și în cea apuseană, la momentul destinat lui în cadrul Sfintei Liturghii, atât în cea a Sfântului Ioan Hrisostom și a Sf. Vasile cel Mare, dar și la cea a Darurilor înainte-sfințite.

Pr. prof. univ. dr. Nicu Moldoveanu