Volumul Sfințirea omului credincios, semnat de vrednicul de pomenire Mitropolit Kallistos Ware și tradus din limba engleză de Ștefan Voronca, este alcătuit dintr-o colecție de studii pe diverse teme teologice și duhovnicești.
Dispunerea articolelor a fost concepută în trei mari capitole și un epilog care, în fapt, este un interviu.
Capitolul I este intitulat Maica Domnului – Icoana vie a Bisericii și cuprinde primele două materiale. Aceste studii sunt dedicate înțelegerii corecte a cinstirii de care se bucură Maica Domnului în Ortodoxie. Cinstirea acordată Născătoarei de Dumnezeu în Ortodoxie se fundamentează totdeauna pe rolul ei de mijlocitoare către Hristos, prin urmare, ea este înțeleasă drept mijlocitoare a mântuirii noastre. După cum se știe, în Romano-catolicism au fost adoptate anumite dogme, precum Imaculata concepție (1854) și Ridicarea la cer (1950), însă în Ortodoxie acestea nu au fost acceptate, așadar, Maicii Domnului nu i s-a consacrat un cult special, așa că nu se poate vorbi despre o „Mariologie”, decât numai dacă o înțelegem ca parte a Hristologiei. În Biserica Ortodoxă Maica Domnului este percepută totdeauna într-o legătură firească cu Fiul ei, Mântuitorul Iisus Hristos, pentru că Acesta a asumat din ea firea Sa omenească. În acest sens, pentru a transmite sensul autentic al concepției ortodoxe, autorul se folosește de două imagini specifice Ortodoxiei, anume icoana Deisis în care Preasfânta împreună cu Ioan Botezătorul se află în rugăciune către Hristos Judecătorul, respectiv icoana împărătească din catapeteasma fiecărei biserici, Maica Domnului cu pruncul Iisus (Odighitria), în care și explicit Născătoarea de Dumnezeu arată cu mâna spre Hristos-Mântuitorul. Vedem, astfel, în ambele imagini exprimată funcția mijlocitoare, prin excelență, a Maicii Domnului (pp. 27-28).
Capitolul al II-lea, intitulat Spiritualitatea Filocaliei, cuprinde un număr de opt articole care tratează în general tematica, rolul și scopul Filocaliei în cadrul Ortodoxiei. În primul rând, s-ar cuveni apreciat faptul că autorul dovedește o bună cunoaștere a textelor cuprinse în colecția filocalică, trăsătură pe care o arată nu doar elocvența demonstrației, ci și identificarea exactă, cu fiecare prilej, a duhului patristic, specific Răsăritului ortodox. Astfel, autorul remarcă foarte nimerit o anumită particularitate a Filocaliei, anume că deși nu conține nimic specific Occidentului catolic sau protestant, aceasta nu este anti-occidentală, întrucât această colecție de texte este centrată pe un scop foarte clar care este îndumnezeirea omului și traseul prin care se poate ajunge la aceasta cu ajutorul harului. Ceea ce ar defini totuși Filocalia, în opinia autorului, este așa-numitul palamism, așadar sinteza realizată de sfântul Grigorie Palama în secolul al XIV-lea, care consacră distincția între energii/lucrări în Dumnezeu și faptul că Dumnezeu se face cunoscut prin energiile/lucrările Sale, în același timp fiind necunoscut în Ființa Sa. Tot în acest capitol întâlnim și analize valoroase ale unor elemente punctuale, cum ar fi isihasmul sau chiar mai particularizate, precum invocarea Numelui, așadar, Rugăciunea lui Iisus. Pe această linie se înscrie și studiul „Puterea Numelui. Rugăciunea lui Iisus în spiritualitatea ortodoxă”, cunoscut deja publicului cititor românesc dintr-o ediție anterioară, într-un volum separat, care apare acum într-o nouă traducere. Acest material al mitropolitului englez este reprezentativ pentru deschiderea față de spiritualitatea ortodoxă ce a început în Occident în secolul XX, odată cu emigrația rusă de după Revoluția bolșevică din 1917, care a adus cu sine și o bogată colecție de scrieri patristice. Totuși, cartea care a ajuns să fascineze Occidentul a fost un mic volum anonim, intitulat Povestirile unui pelerin rus, în care toate relatările gravitează cu precădere în jurul practicării Rugăciunii lui Iisus. Această carte a ajuns celebră din pricina simplității și accesibilității sale. Așa se face că deja în anul 1920 lucrarea apăruse tradusă în mai multe limbi (pp. 130-131). Pe fundamentul acestei scrieri și al altora din Filocalie, precum Centuria sfinților Calist și Ignatie Xanthopol, autorul își adaptează discursul său de popularizare a Rugăciunii lui Iisus, în special pentru publicul occidental, însetat de o spiritualitate vie, așa cum este cea ortodoxă (p. 212).
Capitolul al III-lea poartă titlul Persoana, Biserica, lumea și este constituit dintr-un un număr de opt studii, între care amintim, în mod semnificativ, „Taina persoanei umane”. Fiind zidit după chipul lui Dumnezeu, omul, în calitatea sa de persoană, deține în opinia autorului anumite caracteristici specifice, anume: libertatea, recunoștința, comuniunea, dinamismul, între altele, aspecte care fac diferența dintre persoana umană și animal (pp. 270-276). La acestea însă se adaugă și relația, pentru că Dumnezeu a cărui icoană este omul este o ființă relațională spune autorul, citându-l aici inclusiv pe Ioannis Zizioulas, mitropolitul Pergamului (p. 291).
Din tematica diversă a volumului nu putea lipsi desigur nici cea legată de înțelegerea și trăirea Liturghiei, căreia autorul îi dedică unul dintre studiile acestei părți, intitulat „«Vremea este să lucreze Domnul». Dumnezeiasca Liturghie: Cerul pe pământ”. Și aici autorul înclină să sublinieze, în principal, caracterul interpersonal al liturghiei, înțeleasă ca o lucrare în slujba poporului (pp. 307-308). Centrul acesteia este Euharistia care este Trupul și Sângele lui Hristos, dar unde se află și prezența Duhului Sfânt, așadar, afirmă mitropolitul Kallistos, Euharistia este într-un anume fel și o Taină a Cincizecimii, care în mod paradoxal are sau ar trebui să aibă urmări ziditoare și în planul vieții sociale a credincioșilor (pp. 317, 321). Partea a treia se încheie cu două articole în care revine tema rugăciunii plecând de la date diferite: „Practica rugăciunii în viața de zi cu zi” și „«Trebuie să ne rugăm pentru toți»: mântuirea după sfântul Siluan Athonitul”. Intenția autorului pornește, în primul dintre studiile amintite, de la observarea contextului vieții cotidiene pe de-o parte și la nevoia de rugăciune pe de alta; însă, ca rugăciunea să se înfiripeze are neapărată nevoie de liniște, adică de o stare opusă agitației lumii. Aici reia îndrăgita sa temă a Rugăciunii lui Iisus care nu trebuie văzută exclusiv ca un privilegiu al lucrării zilnice a monahului, ci să fie îmbrățișată de întreaga lume, indiferent de condițiile exterioare. Și, în ciuda provocărilor specifice lumii moderne, se cuvine totuși aflat un timp și un mod al rugăciunii în cotidianul actual. În acest sens, este citat sfântul Teofan Zăvorâtul cu îndemnul său concret: „mâinile la lucru, mintea și inima cu Dumnezeu” (p. 362). În cel de-al doilea studiu amintit, mitropolitul Kallistos își construiește discursul pornind de la acea viziune holistică asupra lumii căreia Dostoievski îi dă glas prin gura faimosului Stareț Zosima din romanul Frații Karamazov: „Iubiți toată zidire dumnezeiască în întregimea ei, precum și fiecare grăunte de nisip în parte… Iubind veți înțelege taina divină ce se ascunde în toate”. Aceasta este perspectiva cosmică dostoievskiană, cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expresie a tainei interdependenței tuturor lucrurilor în creația lui Dumnezeu. Aceeași perspectivă o vom reîntâlni, în alți termeni, și la sfântul Siluan Athonitul: „Cine poartă în sine pe Duhul Sfânt, acela se întristează pentru toți oamenii ziua și noaptea, și în inima lui îi este milă de orice zidire a lui Dumnezeu” (pp. 388-389). De aici, din realitatea interdependenței umane și universale, apare și imperativul dar și nevoia rugăciunii pentru întreaga zidire, în scopul mântuirii ei, întrucât dragostea dumnezeiască voiește mântuirea tuturor. Însă, sfântul Siluan Athonitul fiind un monah necărturar, a trăit la modul împreună-pătimitor această convingere a faptului că Dumnezeu dorește mântuirea întregului neam omenesc. Acest aspect este exprimat în multe pasaje din scrierile sfântului athonit, pe care mitropolitul Kallistos le sintetizează sub forma a patru scurte îndemnuri: „iubiți-i pe toți; rugați-vă pentru toți; plângeți pentru toți; pocăiți-vă pentru toți”. Toate acestea l-au condus pe Starețul Sofronie, ucenicul sfântului Siluan, să afirme că esența vieții duhovnicești este „existența în comuniune”, cu semenii și cu întreaga făptură creată, întrucât toate cele create se află într-o anume unitate și își așteaptă transfigurarea în Împărăția lui Dumnezeu (pp. 413-414).
Epilogul, așa cum am menționat mai sus, este un interviu acordat preotului român Dorin Demostene Iancu în anul 2013, în Marea Britanie, la Oxford. Interviul este unul extrem de interesant, întrucât mitropolitul Kallistos relatează momente semnificative din viața sa. În primul rând, întâlnirea personală cu duhul Ortodoxiei – el fiind anglican inițial – și hotărârea de a se converti la vârsta de 23 de ani. Apoi vizitele în țările ortodoxe, înainte și după căderea regimurilor comuniste din Europa de Est. De asemenea, întâlnirea cu monahismul athonit și cu personalitățile sale de marcă, viețuirea timp de un an într-o mănăstire din Insula Patmos, așadar, elemente care au contribuit la formarea sa în cadrul Bisericii Ortodoxe (pp. 424-427). Dar sunt atinse aici și teme concrete, precum: poziția Bisericii în cadrul comunismului dar și în societatea secularizată actuală, care acum a pătruns și în țările ortodoxe, relațiile dintre Biserici etc (pp. 429-430).
În mod cert, toată această bogăție tematică, dublată de abordarea atentă și duhovnicească a unui autor care nu mai are nevoie de prezentări, recomandă volumul de față pentru un public foarte larg, nu doar din rândul credincioșilor practicanți, ci și pentru toți aceia care doresc să afle date fundamentale pentru cunoașterea și trăirea ortodoxă, exprimate prin prisma trăirii unui occidental care, fascinat de spiritualitatea Bisericii ortodoxe, în cele din urmă, s-a convertit și a ajuns episcop ortodox.
Nicușor DECIU
*Recenzie publicată în Revista „Ortodoxia” a Patriarhiei Române, Nr. 4/2024
-
Sfințirea omului credincios35,20 lei