Mihai Eminescu (1850-1889), poet, prozator și jurnalist român, a fost considerat de cititorii români și de critica literară postumă poetul emblematic al României, ale cărui viaţă şi operă au fost subiectul multor studii şi cercetări. Aşa cum se menţionează în Nota editorială, „la începutul eminescologiei se află o lucrare a cărei valoare a rămas pentru multă vreme necunoscută: teza de doctorat a viitorului patriarh al României”, intitulată: Eminescu, viața și opera. Studiu asupra unor creații mai noi în literatura română. Primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Ilie Miron Cristea (1868-1939), la numai 27 de ani, a alcătuit şi susținut în limba maghiară, în urma absolvirii cursurilor de Filosofie și Filologie modernă din cadrul Facultății de Litere și Filosofie a Universității Regale din Budapesta, în luna mai 1895 această teză. Lucrarea, descoperită în anul 1966 de cercetătoarea Elena Stan, a fost publicată, un an mai târziu, la Editura Aurora, a lui Todoran Endre din Gherla. Vrednicul de pomenire Antonie Plămădeală, mitropolitul Ardealului, a tradus-o și a publicat-o în cadrul volumului Pagini dintr-o arhivă inedită. Lucrarea a mai apărut în trei ediții, iar prezenta ediție este cea dintâi apărută în cadrul Editurilor Patriarhiei Române.
Studiul cuprinde două părți principale, cea dintâi se referă la viața poetului: copilăria petrecută la Ipotești, anii de studiu şi câteva consideraţii asupra operei în ansamblu. Miron Cristea, cel dintâi care îl numeşte pe Eminescu luceafărul poeziei românești, expresie folosită și consacrată ulterior în critica literară. Prezentarea biografică este susținută cu citate din versurile poetului, care îi oferă un caracter inedit. Lipsa unei surse documentare serioase, cât şi anecdotica timpului au făcut ca lucrarea să conţină anumite lacune de care a fost conştient tânărul doctorand, Miron Cristea. Acestea sunt însă minore, pentru că autorul a apelat exclusiv la sursele cele mai sigure. Autorul prezintă cu emoţie momentele cele mai importante din viaţa poetului.
În cea de-a doua parte a lucrării, Patriarhul Miron Cristea prezintă opera poetului, studiu ce constituie „cea dintâi abordare completă a acesteia, desigur în limitele îngăduite de publicațiile apărute până la acea dată (cele șase ediții ale lui Titu Maiorescu)”, după cum se consemnează şi în Nota Editorială, având în vedere că totalitatea manuscriselor inedite au fost donate Academiei Române abia în anul 1902. Poezia, proza și publicistica marelui poet sunt analizate cu atenţie şi spirit critic, dar şi cu multă admiraţie, pornind de la faptul că Eminescu „se mai lupta încă cu legile versificării şi cu limba încă greoaie”. Autorul studiului subliniază principalele surse de inspirație și tematica predilectă, fiind primul care încadrează opera poetului în curentul literar ce aparţine romantismului european.
Primele încercări literare, adevărate ode, (La moartea lui Aron Pumnul; Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie) „sunt străbătute de patriotism”, sau „exaltă de dorul după pământul natal” (Din străinătate, La Bucovina), putând fi trecute cu vederea „anumite stângăcii ale poetului”. Talentul său „s-a format încet, dar sigur, până ce a devenit luceafărul poeziei româneşti”. Geniul poetic atinge numeroase domenii, de la poezia inspirată din folclor, din istorie, până la poezia cu caracter filosofic, fără a excepta scrierile ce dovedesc un deosebit talent satiric. În universul operei, proza este o densă complementaritate de idei și imagini ale poeziei, pe care, în numeroase feluri, o duce mai departe și o explică. Deşi a scris destul de puţin (96 de poezii), „a avut o influenţă deosebită asupra dezvoltării poeziei româneşti de mai târziu, deschizându-i o cale nouă”. Perioada apogeului său literar 1876-1883 este „cea mai rodnică şi ea face cinste naţiunii”. Multe dintre creaţiile sale „pot să concureze cu cele mai reuşite opere ale literaturii universale”. Poezia populară a fost „şcoala la care s-a format Eminescu”. Poeziile sale de inspiraţie populară (Revedere, O, rămâi) sunt o dovadă că poetul „a înţeles întocmai gândirea poporului şi a intrat în ritmul ei cu uşurinţă genială”. Sentimentele se întrepătrund în creaţia sa: mândria lui Baiazid, bucuria logodnicei lui Călin, frământările sale sufleteşti, revolta faţă de prezentul epigonilor.
Autorul este preocupat de pesimismul eminescian, pe care prietenii săi şi criticii au încercat să-l explice, găsindu-i cauzele în lupta sa grea pentru existenţă (Vlahuţă), sau îl atribuie eredităţii şi educaţiei sale (Maiorescu), sau, o explicaţie mai aproape de socialism, învinuieşte societatea burgheză care i-a distrus idealurile (Gherea). Patriarhul Miron Cristea acceptă ca posibilă oricare dintre acestea, dar vorbeşte despre puternica influență a filosofiei pesimiste schopenhauriene despre preocupările poetului care l-au condus către ştiinţele pozitive.
Receptiv la romantismul european de secol XVIII și XIX, poetul a asimilat viziunile poetice occidentale şi a recuperat temele tradiționale. Autorul subliniază apartenenţa operei eminesciene la romantismul european şi exemplifică, căutând elemente romantice în poeziile eminesciene: Călin, Luceafărul, Strigoii, evidenţiind cadrul romantic şi fantastic al acestor poeme.
Încheierea cuprinde concluzii preţioase, actuale, „ce urmează într-o bună măsură liniile directoare trasate de către Titu Maiorescu, fondatorul eminescologiei, în privința interpretării operei marelui poet național”, se precizează în Nota editorială. Mai sunt prezentate mai multe clarificări ce se referă la curentul antieminescian, care se manifesta în epocă şi îl avea ca susţinător pe canonicul romano-catolic Alexandru Grama din Banat. Nota editorială surprinde meritele acestei lucrări biografice, care evidenţiază, în primul rând, faptul că este prima lucrare academică dedicată personalității și operei lui Mihai Eminescu, publicată la numai șapte ani de la moartea poetului. Totodată, lucrarea a fost susținută în fața elitelor academice din Budapesta, fiind „o dovadă de netăgăduit a patriotismului viitorului ierarh, care a făcut pentru prima oară cunoscută personalitatea celui mai important reprezentant al literaturii române mediilor europene” și „constituie o providențială legătură între patriotismul și dragostea față de limba română a două personalități de seamă ale culturii române: poetul național Mihai Eminescu și primul patriarh al României, Miron Cristea”.
Bogdan CÂNDEA
*Fragmente extrase din recenzia publicată în Revista „Ortodoxia” a Patriarhiei Române, Nr. 1/2020, pp. 210-214
